Resurse (in)umane

Actualizat pe: 12 noiembrie 2021 de Maricela Potoc


Resurse inumane sau Derapages (în franceză) este un film tulburător despre un șomer din Franța. Acest film mi-a arătat că viața șomerilor într-o societate capitalistă este la fel de amară, indiferent de cât de dezvoltată e țara în care trăiește. Personajul principal al filmului a ajuns șomer nu din cauză că nu mai era competent, ci pentru vina de a nu mai fi tânăr. Sistemul nu numai că nu l-a răsplătit pentru zeci de ani de muncă și de respectare a regulilor, ci chiar l-a respins, condamnându-l la o viață dominată de depresie, sărăcie și gânduri sinucigașe. Sistemul ăsta nu e nou, iar cei care au trăit la țară îl utilizează dintotdeauna pentru animale și păsări. Ce face omul gospodar când are o găină bătrână? Ca mulțumire că i-a făcut ouă toată viața ei, îi taie gâtul și face din ea o supă bună.

Sistemul actual este făcut să susțină doar oamenii cei mai productivi. Când nu mai produci suficient în comparație cu alții, când nu te mai regăsești printre cei mai buni candidați pe piața muncii, ești aruncat la marginea societății.

Iată câteva idei rostite de șomer:

Mă mai înfuriam și eu din când în când, ca tot omul. Dar nu așa. Când mi-am dat seama ce furios eram, m-am speriat, dar era prea târziu. Mă cheamă Alain Delambre. Eram, cum se zice, un angajat bătrân. Bătrânii sunt ultimii angajați când e de lucru și primii dați afară când se fac concedieri. Am fost concediat acum 6 ani.


Lucram de noapte pe 585 de euro, brut. Din care se scădea impozitul. Am cumpărat apartamentul cu Nicole acum 27 de ani. Aici s-au născut și au crescut fetele noastre. Mai aveam 3 ani de rate, dar nu eram siguri că le puteam plăti. Îmi rupea inima. Am rămas șomer când ne apucaserăm să renovăm bucătăria. Muncitorii abia terminaseră de demontat. Viața noastră semăna cu bucătăria aia.


Lucrasem 25 de ani la Resurse Umane. Acum mă trezisem sărac. După concediere, am trecut de la uluire la îndoială. Și la vinovăție, desigur. Dar, după 6 ani de șomaj, de munci sordide și de umilire permanentă, gândul că va trebui să vindem casa mi-a stârnit o furie rece. Mă simțeam cam cum se simt teroriștii. Nu prevestea nimic bun.


Toți îmi ziceau că am curaj să mai caut de lucru, deși n-aveam nicio șansă. Dar n-aveam niciun merit. Mă mâna un soi de instinct primar. Căutam de lucru cum se pișă câinii pe felinare. Nu aveam mari speranțe, dar nu mă puteam abține.


Violența e precum alcoolul și sexul. Nu e un fenomen, ci un proces. O comiți pe nesimțite, fiindcă ești pregătit pentru ea și e momentul oportun. Până acum fusesem doar brutal, dar eram gata să trec la nivelul următor și avea să se vadă.


Când este interogat de fata lui cu privire la participarea lui la o luare de ostatici simulată a angajaților (fără ca ei să știe că pericolul nu e real) ca test planificat de firmă pentru a-l selecta pe cel mai loial dintre ei, spunându-i că acțiunea respectivă este violentă și ilegală, el îi răspunde: „E doar un joc de rol.” Fata lui continuă: „E violență exercitată asupra angajaților, la care vei fi complice.” Replica lui îi reflectă disperarea: „O fi violent, dar șomajul e și mai violent.”


Șomerul se simte ca într-un război: „Cei care caută de lucru se bat între ei. Învingătorii supraviețuiesc, învinșii mor.” Din păcate, nici măcar familia lui nu înțelege pe deplin prin ce trece.


Îi cere cu disperare în glas ginerelui, ajunge chiar să-l implore să îl ajute cu un împrumut de 25.000 de euro la bancă, dat fiind că el este angajat la bancă și acordă împrumuturi. Ginerele nu numai că refuză să îl ajute și să se pună girant împreună cu soția, ci îi mai și recomandă sarcastic și rânjind degajat să plece într-o vacanță: „Știi ce aș face în locul tău? Aș pleca în vacanță. Mi-aș abate gândurile. Dacă nu-ți permiți să stai la hotel, mergi cu cortul o săptămână.” Șomerul explodează și îi trage un cap în figură. Ăsta e al doilea cap în gură pe care îl dă. Primul l-a dat ca reacție la un șut în cur primit de la șef.


Muream în liniște cu ai mei. Nu deranjam pe nimeni. A trebuit sistemul să mă provoace. Asta m-a scos din țâțâni. Furia e ca banii. Unde există, sporește. Și răbufnește la un moment dat.


Stilul corporatist a invadat școlile și statul. Acum și familia. Te întâlnești cu fata? Unu: clarifici obiectivele. Doi: pregătești argumentele. Trei: anticipezi obiecțiile.


Mai jos e dialogul cu o persoană bine intenționată de la care află că, în realitate, nu a avut o șansă reală să fie angajat, ci vor doar să se folosească de el ca să simuleze o competiție pentru locul de muncă și să creeze un contrast între el și amanta directorului care urma să fie selectată pentru post.
Ea: „Îmi pare rău, nu aveți nicio șansă.”
El: „Cum așa? Am trecut testul.”
Ea: „Nu, ați obținut un scor catastrofal. Îmi pare rău. Trebuia să fiți respins imediat.”
El: „Lacoste mi-a zis că sunt jokerul lui, că e capătul tunelului.”
Ea: „Ăsta e stilul lui. V-a păstrat pentru contrast. Știa că, chiar dacă treceți testul, clientul n-ar angaja pe cineva de vârsta dumneavoastră.”
El: „De ce m-a ales?”
Ea: „E ca și cu cota de femei. Nu vrem să le angajăm, dar le chemăm la interviu de dragul aparențelor. La fel și cu persoanele vârstnice. Ne trebuia una și a picat măgăreața pe dumneavoastră.”


Singura mea șansă la o viață normală tocmai se risipise. Făcusem ce făcusem, distrugându-mi familia, cu un singur scop: să am iar serviciu. Dar fusese doar o iluzie. Fusesem un biet pion.


Filmul nu se termină aici, povestea e mult mai amplă și finalul e realist. În acest moment are scorul de 7,2 pe IMDb. Filmul poate fi vizionat și pe Netflix, de unde am preluat și poza pentru articol.

De Maricela Potoc

programare, testare, blogging

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *